„Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, vița nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi și câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule și nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17-18)
Habacuc a trăit vremuri tulburi în Iuda. I-a pus lui Dumnezeu întrebări grele și a primit un răspuns greu: babilonienii vor veni peste țară. Cartea lui începe cu o plângere și se încheie cu acest cântec. Între cele două, în afară nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat omul care se uita spre Dumnezeu.
Poate ai prins și tu un an ca ăsta la țară. Grindina din iulie a culcat porumbul, merii au rămas aproape goi, iar în pivniță rafturile stau pe jumătate libere. Țin minte un bătrân din sat care, după o asemenea vară, a venit totuși duminică la adunare cu haina bună. La rugăciune a spus doar atât: „Doamne, Tu ne-ai ținut și anul ăsta.”
Asta e credința lui Habacuc. Profetul nu se preface că pierderea doare mai puțin. O numește pe rând: smochinul, vița, măslinul, oile, boii. Apoi spune „eu tot”. Bucuria lui are temelia în Cel care l-a mântuit, iar o recoltă pierdută nu i-o poate lua.
Câteva rânduri mai jos adaugă: „Domnul Dumnezeu este tăria mea” (Habacuc 3:19). Puterea de a merge mai departe o primește de la El, chiar și cu pivnița pe jumătate goală.
Astăzi, când dai peste ce n-a ieșit anul acesta (o grădină, un plan, un ban care nu ajunge), spune-i lui Dumnezeu pe nume ce lipsește. Apoi mulțumește-I pentru un singur lucru pe care nicio vreme rea nu ți-l poate lua: că ești al Lui.