„Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza 8:22)
Noe tocmai coborâse din corabie. În jur era un pământ spălat de ape, fără case, fără grădini, fără nimic din ce fusese. Primul lucru pe care l-a făcut a fost un altar. Iar Dumnezeu i-a răspuns cu o promisiune: anotimpurile vor veni mai departe, rând pe rând, cât va sta pământul.
Promisiunea nu vine pentru că oamenii s-ar fi îndreptat. Chiar în versetul anterior, Domnul spune că inima omului înclină spre rău din tinerețe. Rânduiala vremii stă pe credincioșia Lui. Ploaia care cade și soarele care răsare sunt har, dat și celor care nu mulțumesc.
Acum, la sfârșit de octombrie, se vede asta prin sat. Porumbul e strâns în pătul, cartofii stau în pivniță, iar bunicul a pus deoparte, într-o pungă de hârtie, sămânța de fasole pentru primăvară. Nu se întreabă dacă va mai veni martie. Ară toamna tocmai pentru că se bizuie pe cuvântul dat după potop.
Pavel le spunea celor din Listra că Dumnezeu nu S-a lăsat fără mărturie, pentru că le-a dat „ploi din cer și timpuri roditoare” (Faptele apostolilor 14:17). Fiecare recoltă strânsă e o asemenea mărturie. Psalmul 65:11 vorbește despre un an încununat cu bunătățile Domnului.
Mai e ceva. Cel care a ținut legământul cu Noe este același care L-a dat pe Fiul Său pentru noi. Dacă Își ține cuvântul cu anotimpurile, Și-l ține și cu mântuirea celui care crede.
Astăzi, când pui pâinea pe masă sau scoți un borcan din cămară, oprește-te și mulțumește-I pentru lucrul acela anume. Apoi gândește-te la cineva care a trecut anul acesta prin propriul lui potop și du-i ceva din ce ai strâns.