„Mă bucur când mi se zice: «Haidem la Casa Domnului!»” (Psalmul 122:1)
Psalmul 122 face parte din „cântările treptelor”. Le cântau israeliții care urcau spre Ierusalim la marile sărbători, după zile întregi de mers pe jos. Plecau familii întregi, cu copii și bătrâni, cu ce aveau mai bun din recolta anului. Cântecul îi ținea împreună pe drum.
Bucuria lui David începe înainte să ajungă la Casa Domnului. Începe în clipa în care cineva îi spune: haide. Chemarea vine de la un vecin, de la un frate. Credința lui are drum și are tovarăși.
Duminica dimineața, la noi, ulița are alt mers. Oamenii ies din porți îmbrăcați curat și își dau bună dimineața peste gard. Un bătrân cu baston stă la poartă și așteaptă să treacă nepotul, ca să-l ia de braț. Toamna asta pivnițele sunt pline și porumbul e strâns în pătul. Avem pentru ce mulțumi, iar mulțumirea sună altfel când o spunem împreună.
Scriitorul epistolei către Evrei știa că unii obosesc pe drum. De aceea îi îndeamnă: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei” (Evrei 10:25). Mântuirea o primim prin har, prin credința în Hristos, și tot El ne așază într-o familie. O familie se cunoaște după masa la care stă laolaltă, duminică de duminică.
Azi, în drum spre biserică, fii tu cel care zice „haide”. Gândește-te la cineva care lipsește de câteva duminici. Bate-i la poartă sau sună-l înainte de serviciul de închinare. Poate nu vine azi. Va ști însă că un frate s-a gândit la el și că locul lui îl așteaptă.