„Prin El, să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.” (Evrei 13:15)
Epistola către Evrei a fost scrisă unor creștini evrei obosiți, ispitiți să se întoarcă la templu și la jertfele lui. Autorul le arată că Isus a pătimit dincolo de poarta cetății și a adus o dată pentru totdeauna jertfa pentru păcat. A rămas însă o jertfă pe care o aduce orice credincios, prin Hristos: lauda.
Când eram copii, vecina ne dădea toamna câteva mere peste gard. Mama se apleca la urechea noastră: „Ce se zice?” Ziceam „mulțumesc” încet, cu ochii în pământ. Pe urmă n-a mai fost nevoie. Vorba ajunsese a noastră.
Lauda e rod, iar rodul crește. La început o spui pentru că te-a învățat cineva, în adunare sau din cântare. Cu timpul iese singură, fiindcă ai început să vezi de unde vin merele. Psalmistul o numea tot jertfă: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește” (Psalmul 50:23).
Partea grea e cuvântul „totdeauna”. E ușor să mulțumești cu pivnița plină. Mai greu e când ai condus pe cineva la cimitir anul acesta sau când grâul a ieșit slab. Atunci lauda chiar costă ceva, de aceea se cheamă jertfă. Durerea rămâne, iar tu mărturisești Numele Lui în mijlocul ei. Versetul următor leagă lauda și de mâini: binefacerea și dărnicia sunt și ele jertfe plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13:16).
Azi, la adunare, la cântarea de mulțumire, deschide gura și cântă cu glas, chiar dacă nu te ții de ton. Iar după-amiază spune-i cuiva din casă un lucru anume pentru care Îi mulțumești lui Dumnezeu în toamna asta. Spune-l cu voce tare, ca un copil care a învățat ce se zice.