Duminică ne-am oprit la două texte care, puse alături, se luminează unul pe altul: Evrei 10:5-10 și 1 Tesaloniceni 5:16-18. Primul ne arată „Da”-ul lui Hristos spus Tatălui, al doilea ne cheamă să trăim în mulțumire. Mai jos găsiți un rezumat al mesajului, pentru cei care au fost prezenți și vor să-l recitească, dar și pentru cei care nu au putut fi cu noi.
„De aceea, când intră în lume, Hristos zice: Tu n-ai voit nici jertfă, nici dar; ci Mi-ai pregătit un trup. N-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: Iată, Eu vin (în sulul cărții este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Evrei 10:5-7)
„Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:16-18)
Doi frați și două bucăți de pământ
Am pornit de la o întâmplare cum se găsesc multe prin satele noastre. Un tată are doi fii și le dă fiecăruia, la însurătoare, câte o bucată de pământ. Pământurile nu sunt la fel. Al unuia e la câmp, aproape de drum. Al celuilalt e mai în deal și mai greu de lucrat.
Primul fiu se uită cu coada ochiului la ce a primit fratele și spune din prag: „Mie mi-a dat mai puțin.” Cârtește la masă, cârtește la lucru, cârtește și când rodește pământul. Al doilea ia sapa, urcă dealul și zice: „Tata nu mi l-a dat la întâmplare.” Îl lucrează cu răbdare, iar după ani de zile dealul acela îi dă cea mai bună recoltă din sat.
Amândoi au primit pământ, dar doar unul a primit moștenire: cel care a înțeles că darul vine din mâna unui tată în care poate avea încredere. Recunoștința nu depinde de cât de mult sau cât de puțin ai primit. Depinde de cum Îl privești pe Cel care ți-a dat. De fapt, recunoștința este cel mai limpede semn că cineva a înțeles cine este în Hristos.
Întrebarea pe care am purtat-o prin tot mesajul a fost: cum arată recunoștința unui copil al lui Dumnezeu care nu se oprește la un „mulțumesc” de duminică, ci spune „Da, Tată” în căsnicie, la muncă, în boală și în pierdere?
Hristos, modelul recunoștinței
„Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10:7). Cuvintele acestea au fost rostite înainte ca Hristos să pună piciorul pe pământ. Fiul a intrat în lume cu un „Da” pe buze. Nu un da forțat și nici unul de resemnare, ci un da spus din încredere deplină în Tatăl.
Voia Tatălui era pentru El hrană, nu povară. „Mâncarea Mea, a zis Isus, este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:34). Așa cum omul flămând de la câmp se așază la masă cu poftă, Hristos se hrănea cu voia Tatălui. Pentru El ascultarea nu era un efort de voință, ci relația Lui cu Tatăl trăită zi de zi. Aici e miezul recunoștinței: să primești cu încredere ce vine din mâna Tatălui.
A mulțumit înainte să vadă rezultatul. La mormântul lui Lazăr, după ce au ridicat piatra și înainte ca mortul să se miște, Isus Și-a ridicat ochii și a zis: „Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat” (Ioan 11:41). Mulțumirea a venit înaintea minunii. Ea nu depindea de rezultat, ci de încrederea că Tatăl ascultă și lucrează.
Iar în noaptea cea mai grea, cu crucea la câteva ore distanță, „a luat pâinea, a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o” (Luca 22:19). Știa ce urmează. Tocmai atunci, când ar fi avut cele mai multe motive să nu mulțumească, a ales să mulțumească.
Ghetsimani: recunoștința care trece prin durere, nu pe lângă ea. „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși nu voia Mea, ci a Ta să se facă!” (Luca 22:42). Hristos nu a pretins că nu doare. A cerut să fie scutit, cu toată sinceritatea, dar a încheiat cu „Da, Tată”. Recunoștința adevărată nu neagă durerea. Este încrederea că mâna care ține paharul este mâna unui Tată.
Ne-am gândit la copilul mic dus de tată la doctor pentru o injecție. Plânge și se zbate, dar nu fuge din brațele lui. Nu înțelege de ce, dar știe în brațele cui este. Temelia recunoștinței este încrederea în persoană, nu înțelegerea planului.
Și mai e ceva: Hristos a spus „Da” în locul nostru, acolo unde noi am spus „Nu”. „Prin această voință am fost sfințiți noi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna” (Evrei 10:10). Fără El nu avem nici temei, nici putere să spunem „Da, Tată”.
De ce mulțumim: trei daruri în Hristos
Recunoștința creștină nu se hrănește din împrejurări, ci din Evanghelie. Dacă mulțumirea noastră ar depinde de ce se întâmplă în jur, s-ar risipi la prima furtună. Ea stă însă pe trei lucruri pe care nimeni nu ni le poate lua.
Alegerea: am fost aleși în Hristos.
„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu toate binecuvântările duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos! În El ne-a ales Dumnezeu, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, în dragoste.” (Efeseni 1:3-4)
Pavel repetă mereu „în Hristos”, „în El”, „prin Isus Hristos”. Dumnezeu nu ne-a ales pentru că am fi fost mai buni, mai harnici sau mai credincioși. Ne-a ales în El, înainte să existe lumea și înainte să existe vreun merit al nostru. Cine înțelege lucrul acesta nu mai poate cârti că i s-a dat prea puțin.
Mântuirea: prin har, nu prin fapte. „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți!)” (Efeseni 2:4-5). Eram morți, iar un mort nu contribuie cu nimic la propria înviere. Iertarea, viața, locul de copil, toate au venit de la Hristos. De aceea, a nu fi recunoscător înseamnă, în fond, a uita ce eram.
Pavel descrie chiar această cădere: „Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu și nu I-au mulțumit; ci s-au rătăcit în gândurile lor și inima lor nesocotită s-a întunecat” (Romani 1:21). Rătăcirea începe cu lipsa recunoștinței. Vindecarea începe cu întoarcerea la mulțumire.
Drumul îngăduit: Tatăl ne duce spre chipul Fiului.
„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a și hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său.” (Romani 8:28-29)
Binele din versetul 28 este explicat în versetul 29: să fim asemenea chipului Fiului. Nu un bine care înseamnă să ne meargă ușor, ci binele de a semăna cu Hristos. De aceea putem mulțumi și pentru drumurile pe care nu le-am ales. Ocolurile, pierderile, așteptările lungi au fost îngăduite de un Tată care ne formează după chipul Fiului Său.
Iosif a trecut pe un astfel de drum: vândut de frați, aruncat în fântână, sclav, închis pe nedrept, uitat ani de zile. Și totuși, la sfârșit, le spune fraților: „Voi v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20). Iosif nu spune că ce i-au făcut a fost bine. Spune că Dumnezeu a fost mai mare decât răul. Iar viața lui ne trimite cu gândul la Hristos, Cel nedreptățit, prin al cărui drum greu a venit mântuirea.
Dealul pe care îl urci greu cu carul încărcat pare o pedeapsă. Dar numai de pe deal vezi satul întreg. Adesea, tocmai drumul greu este locul de unde vedem mai limpede cât ne-a dat Dumnezeu în Hristos.
Recunoștința trăită
Recunoștința care rămâne doar în cuvinte nu e încă recunoștință. Ea se vede acolo unde trăim: acasă, la muncă, în gândurile noastre și în ceasurile grele.
În căsnicie. „Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5:20-21). Pavel pune mulțumirea și supunerea reciprocă în aceeași frază. În căsnicie, cârtirea omoară: „Dacă soția mea ar fi altfel…”, „Dacă soțul meu ar fi mai…”. Recunoștința hrănește. Soțul sau soția nu sunt o greșeală a lui Dumnezeu, ci un dar din mâna Tatălui, prin care El te formează. A spune „Da, Tată” aici înseamnă să primești omul de lângă tine cu mulțumire și să-i spui și lui „mulțumesc” cu glas tare, nu doar în gând.
La muncă. „Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, mulțumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3:17). „Faceți toate lucrurile fără cârtiri și fără îndoieli” (Filipeni 2:14). Omul recunoscător nu lucrează doar cât se vede. Nu cârtește la șef, la plată sau la oboseală, nu pentru că totul ar fi perfect, ci pentru că știe pentru Cine lucrează de fapt. Pământul pe care îl ari, uneltele pe care le ai, sănătatea cu care ieși dimineața pe poartă sunt toate din mâna Tatălui. A mulțumi pentru ele înseamnă a le lucra cu cinste.
În inimă: mulțumirea cu starea în care ești. „Am învățat să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc și în lipsă, știu să trăiesc și în belșug. […] Pot totul în Hristos care mă întărește” (Filipeni 4:11-13). Verbul e important: „am învățat”. Mulțumirea nu e un temperament cu care te naști, ci o lecție pe care o înveți la școala lui Hristos. Taina ei stă în ultima propoziție: nu prin efort de voință, ci „în Hristos care mă întărește”. Iar Pavel a scris aceste cuvinte din închisoare.
În boală, pierdere și nedreptate. Aici trebuie să fim foarte atenți. Nu cerem nimănui să mulțumească pentru durere, ci în durere, pentru că Hristos este în ea cu noi. Iov a spus: „Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). Iar Habacuc:
„Cu toate că smochinul nu va înflori și roadă nu vor da viile, cu toate că rodul măslinului va înșela și câmpiile nu vor da hrană, cu toate că oile vor dispărea din staul și nu vor mai fi boi în grajduri, eu totuși mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul mântuirii mele.” (Habacuc 3:17-18)
Habacuc nu spune că recolta pierdută e un lucru bun. Spune „cu toate că” și apoi „eu totuși”. Pentru un om de la sat aceasta e cea mai grea mărturisire: grajduri goale și, cu toate acestea, bucurie în Domnul. Poate spune așa doar cel care știe că mântuirea lui nu depinde de recoltă.
Și să nu uităm că la mormântul lui Lazăr, înainte de orice mulțumire, scrie: „Isus a plâns” (Ioan 11:35). Recunoștința nu anulează lacrima. Hristos nu ne cere să zâmbim peste durere. Ne cheamă să venim cu lacrima la Tatăl, știind că El ne ține.
Cei care au cârtit și cel care s-a întors
Israel, hrănit în pustie în fiecare dimineață cu mană din cer, a ajuns să plângă după Egipt: „Ne aducem aminte de peștii pe care-i mâncam în Egipt fără plată, de castraveți, de pepeni, de praz, de ceapă și de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul; nu mai e nimic! Nu mai vedem decât mană!” (Numeri 11:5-6). Și-au uitat robia și au ajuns să o idealizeze, pentru că și-au uitat Răscumpărătorul. De aceea ne avertizează Pavel: „Nu cârtiți cum au cârtit unii din ei” (1 Corinteni 10:10).
La polul opus stau cei zece leproși vindecați de Hristos:
„Unul din ei, când s-a văzut tămăduit, s-a întors înapoi, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare; a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulțumit. Acesta era samaritean. Isus a luat cuvântul și a zis: Nu sunt zece cei curățiți? Dar cei nouă unde sunt?” (Luca 17:15-17)
Zece au primit același dar. Unul singur s-a întors la Hristos. Recunoștința adevărată nu se oprește la dar, ci se întoarce la Cel care l-a dat.
Trei întrebări și trei chemări
Hristos a intrat în lume cu un „Da, Tată” și a ieșit din ea cu același „Da”, în Ghetsimani și pe cruce. Prin acest „Da” am fost sfințiți, odată pentru totdeauna. În El am primit alegerea, mântuirea și un drum ținut în mâna Tatălui. Recunoștința noastră nu e o stare de spirit care depinde de recoltă sau de sănătate. Este locul copilului care știe în brațele cui se află, și se vede acasă, la muncă, în inimă și în ceasurile grele.
V-am lăsat cu trei întrebări pentru săptămâna aceasta:
- Cu ce ton vorbesc despre ce mi-a dat Dumnezeu: mulțumit sau cârtitor?
- Cine din jurul meu aude mai des de la mine mulțumire și cine aude cârtire?
- Există o zonă din viața mea (căsnicia, munca, o pierdere) în care Îi spun Tatălui „Nu” în loc de „Da, Tată”?
Pentru cel care cârtește de mult timp: cârtirea este, în fond, neîncredere în Tată. Primul pas nu este să te forțezi să fii mulțumit, ci să recunoști: „Doamne, am cârtit. Iartă-mă.” Hristos a purtat și păcatul acesta, și îl iartă.
Pentru cel care suferă acum: nu ți se cere o recunoștință falsă. Vino cu lacrima, cum a venit Hristos în Ghetsimani. El nu te lasă singur în durere, ci trece prin ea cu tine. Mulțumirea va veni, poate încet, dar nu va fi forțată.
Pentru cel care nu a mulțumit niciodată cu adevărat pentru mântuire: aici începe totul. Eram morți, iar El ne-a adus la viață. Dacă înțelegi astăzi lucrul acesta, poți spune pentru prima oară din inimă: „Mulțumesc, Doamne.”
Să ne rugăm ca săptămâna aceasta să ne găsească mai puțin cârtitori și mai des cu un „Da, Tată” pe buze.