„Fiți dar îndelung răbdători, fraților, până la venirea Domnului. Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului și o așteaptă cu răbdare până primește ploaie timpurie și târzie.” (Iacov 5:7)
Iacov scrie unor credincioși risipiți, oameni săraci, mulți lucrând pe pământul altora. Cu câteva versete mai sus vorbește despre plata lucrătorilor, oprită de cei bogați. Oamenii aceștia erau obosiți și aveau motive să se certe între ei. Iacov le arată un plugar.
La noi, grâul de toamnă s-a semănat în octombrie. Acum, în noiembrie, dealul e cenușiu dimineața și bruma stă pe brazde. Dacă te apleci, vezi un fir verde, subțire cât acul. Atât. Până la seceriș mai sunt opt luni, cu ger, cu zăpadă și cu ploi de primăvară care vin sau întârzie.
Bătrânii din sat nu se duceau să scormonească pământul ca să vadă dacă a încolțit sămânța. Ei făcuseră partea lor: au arat, au semănat, au grăpat. Restul nu mai era în mâna lor. Ieșeau la poartă, se uitau spre deal și se întorceau la treburile casei.
Răbdarea din textul acesta are o țintă: venirea Domnului. Pentru că El vine, ce ai semănat în credință nu se pierde. Psalmistul spune: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu cântări de veselie” (Psalmul 126:5). Iacov adaugă un sfat practic: „Nu vă plângeți unii de alții, fraților” (Iacov 5:9). Așteptarea lungă ne face iuți la vorbă, și de obicei plătesc cei din casă.
Poate ai semănat de mult într-un copil, într-un om pentru care te rogi sau într-o slujire mică la biserică și încă nu vezi nimic. Azi nu scormoni brazda. Fă cu grijă lucrul de azi și lasă vremea în mâna lui Dumnezeu. Iar dacă te prinzi că bombăni la cineva de lângă tine, oprește-te și spune-i o vorbă bună.