„După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: «Strângeți fărămiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.»” (Ioan 6:12)
Era aproape de Paște, pe un deal de lângă Marea Galileii. Mulțimea venise pe jos după Isus, din satele din jur, și se făcuse târziu. Un băiat avea cinci pâini de orz și doi pești. Isus a mulțumit pentru ele și le-a împărțit. Au mâncat cam cinci mii de bărbați, până s-au săturat.
Apoi a venit porunca aceasta mică. Ucenicii au trecut printre oameni și au adunat ce rămăsese în iarbă. Au umplut douăsprezece coșuri.
Bunica mea nu arunca pâinea. Coaja uscată o punea într-o pungă de pânză, agățată în cămară. Din ea ieșea pesmet pentru șnițel sau hrană pentru găini. Când îi cădea o bucată pe jos, o ridica și o punea înapoi pe masă. Văzuse ani cu grindină și știa cât muncești pentru un sac de grâu.
Lui Isus nu-I lipsea pâinea. Tocmai hrănise o mulțime. Și totuși a cerut să se strângă resturile, fiindcă ce vine din mâna Tatălui are preț. Câteva versete mai încolo vorbește despre oamenii care vin la El: voia Tatălui este „să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El” (Ioan 6:39). Domnul care adună bucățile din iarbă îi ține și pe ai Săi.
Poate te simți azi ca o fărămitură, un om rămas pe margine după ce masa s-a strâns. El este „Pâinea vieții” (Ioan 6:35). La El nu ești un rest de aruncat.
Diseară, când strângi masa, oprește-te o clipă la fărămituri și mulțumește pentru pâinea zilei. Apoi sună pe cineva din biserică pe care nu l-ai mai văzut de mult la adunare. Spune-i că ți-a lipsit.