„Da, El nu va îngădui să ți se clatine piciorul; Cel ce te păzește nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzește pe Israel.” (Psalmul 121:3-4)
Psalmul 121 e o cântare a treptelor. O cântau cei care urcau pe jos la Ierusalim, la sărbători. Drumul ținea zile întregi, printre dealuri pietroase, cu soare tare ziua și frig noaptea. La popas, cineva stătea de pază. Și toți știau că, spre ziuă, paznicul obosit mai ațipește.
La sat, în nopțile de noiembrie, când vaca stă să fete, gospodarul nu se culcă. Ia felinarul, își trage cojocul pe el și iese în grajd de câteva ori până dimineața. Copiii dorm în casă, la căldura sobei, și habar n-au că afară e cineva treaz pentru ei. Pe la patru, însă, și omul cel mai harnic adoarme pe scăunelul de lângă iesle.
Psalmistul spune că la Dumnezeu ceasul acela nu vine. El nu are nevoie de schimb de pază. Pelerinul se putea întinde pe pietre și dormi, pentru că Cel care făcuse munții din jurul lui rămânea treaz. Drumul tot avea urcușuri și pietre. Dar omul nu era lăsat nepăzit pe el.
David a scris ceva asemănător: „Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea” (Psalmul 4:8). Somnul liniștit e o formă de încredere. Cine nu mai poate dormi a încercat, de multe ori, să fie el paznicul tuturor lucrurilor.
Diseară, când te pui în pat, o să-ți vină în minte grijile zilei: poate un copil plecat la muncă departe, poate o analiză al cărei rezultat îl aștepți. Spune-le pe nume înaintea Lui, una câte una. Apoi stinge lumina și lasă felinarul în mâna Celui care nu dormitează.