„Și pe când tăia unul din ei o bârnă, a căzut fierul de la secure în apă. El a strigat: «Ah! domnul meu, era împrumutat!»” (2 Împărați 6:5)
Ucenicii prorocilor nu mai încăpeau în locul unde stăteau cu Elisei. Au hotărât să coboare la Iordan, să taie fiecare câte o bârnă și să-și ridice o casă mai mare. Erau oameni săraci, cu unelte puține. Unul dintre ei lucra cu o secure cerută de la altcineva.
La noi în sat se știe ce înseamnă asta. Când ceri toporul vecinului, umbli cu grijă cu el și i-l duci înapoi ascuțit, poate și cu un borcan de zacuscă. Dacă îl strici, te rușinezi să mai treci pe la poarta lui. Pe vremea aceea fierul era scump. Pentru omul de la Iordan, pierderea însemna o datorie pe care n-avea cu ce s-o plătească.
Omul n-a ales cuvinte frumoase, a spus doar ce-l durea. Elisei nu l-a certat. L-a întrebat unde a căzut, a aruncat o bucată de lemn în locul acela, iar fierul a ieșit la suprafață.
De obicei Îi aducem lui Dumnezeu doar lucrurile mari, ca să nu-L deranjăm cu cele mici. Domnul Isus vorbea altfel: „până și perii din cap, toți vă sunt numărați” (Matei 10:30). Petru scrie și el: „aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi” (1 Petru 5:7). Toate, deci și cele de mărimea unui fier de secure.
Poate ai și tu azi un fier căzut în apă: o unealtă stricată, o factură care te apasă. Nu ți se promite că fierul va pluti de fiecare dată. Ți se arată că poți striga. Spune-I lui Dumnezeu grija aceea pe nume. Iar dacă ai prin șopron ceva împrumutat de la vecin, du-i-l înapoi azi.