Când auzim de termenul ”frică de Dumnezeu” fiecare din noi avem reacţii, trăiri şi emoţii diferite, datorită definiţiei cuvântului frică pe care o avem nuanţată fiecare într-un mod diferit. Pentru unii „frica de Domnul” înseamnă teama că ne va trăsni, teama pedepsei veşnice, teama de boli, secetă şi alte nenorociri. Pentru alţii „frica de Domnul” înseamnă frica de bătaie, pentru alţii „frica de Domnul” e o vrăjeală, pentru unii oameni, frica de Domnul este un moft modern şi variante există nenumărate. Fiecare din noi nuanţăm diferit această „frică de Dumnezeu”, în mod deosebit influenţaţi de religia avută şi de relaţia cu părinţii noştri.

Nu îmi propun să ofer o definire universal valabilă a fricii de Dumnezeu azi, există tologi şi oameni mult mai abilitaţi să facă asta, eu vorbesc în calitate de amator, de trăitor. Vreau să vorbesc doar despre frica de Dumnezeu şi nevoia de înţelegere corectă a termenului, ca alternativă a celei mai mari frici umane, despre care vorbim mâine, frica de moarte.

Vedeţi dumneavoastră… noi oamenii, de la căderea în păcat, când a intrat frica în toate celulele noastre, fugim în permanenţă de moarte, pedeapsa era clară „în ziua în care vie mânca vei muri negreşit”. Din acel moment, noi, prin toate temerile pe care le avem, de moarte fugim, de ea ne temem, i-am deschis închisoarea şi nu o putem „băga” înapoi. Toate temerile noastre converg înspre moarte.

În contextul acesta, Dumnezeu, văzând alergarea noastră înfricoşată prin viaţă, văzând neputinţa noastră de a învinge moartea, văzând şi înţelegând oboseala, extenuarea şi zădărnicia fricii şi fugii noastre, a intervenit pentru a învinge şi lega moartea pentru noi. Moartea a fost învinsă la Golgota şi beneficiarii acestei victorii sunt tocmai cei ce au „adus moartea” prin neascultarea lor, adică noi.

Sursa si continuarea: File din jurnal